Predarea integrata

Între experiențele consacrate de organizare a conținuturilor învățământului pot fi catalogate ca inovații abordarea interdisciplinară, predarea integrată a cunoștințelor, organizarea modulară, învățarea asistată de calculator.

            Predarea integrată a cunoștințelor este considerată o metodă, o strategie modernă, iar conceptul de activitate integrată se referă la o activitate în care se abordează metoda în predarea – învățarea cunoștințelor.

            Această manieră de organizare a conținuturilor învățământului este oarecum similară cu interdisciplinaritatea, în sensul că obiectul de învățământ are ca referința nu numai o disciplină științifica, ci o tematică unitară, comună mai multor discipline.

            De multe ori se fac confuzii între conceptele de organizare interdisciplinară şi organizare integrată. Din punctul de vedere al cunoașterii, deosebirea dintre cele două constă în aceea că interdisciplinaritatea identifică o componentă a mediului pentru organizarea cunoașterii, în timp ce integrarea ia ca referință o idee sau un principiu integrator care transcede granițele diferitelor discipline și grupează cunoașterea în funcție de noua perspectivă, respectiv temă.

            În pofida unor experiențe întreprinse și a numeroase reuniuni, colocvii și conferințe internaționale ce i-au fost consacrate, predarea integrată a cunostințelor nu poate fi definită ușor și nici suficient de riguros în același timp. Aceasta datorită faptului că este o noțiune dinamică care suferă mereu modificări.

            Termenul utilizat cel mai frecvent este cel de predare integrată a științelor: această denumire vrea să sugereze faptul că este o strategie ce presupune reconsiderări radicale nu numai în planul organizării conținuturilor, ci și în „ambianța” predării și învățării.

            Predarea integrată a științelor se fundamentează pe două sisteme de referință:

-          unitatea științei;

-          procesul de învățare la copil.

Ideea despre unitatea științei se bazează pe postulatul că universul însuși prezintă

o anumită unitate care impune o abordare globală. În concepția unor specialiști această viziune unificatoare asupra științei se va solda cu un cod de legi și teorii logice legate între ele, ce vor explica ansamblul fenomenelor. În virtutea celuilalt sistem de referință – particularitățile procesului de învățare la copil – se consideră că, cel puțin în fazele inițiale, acesta are tendința naturală de a aborda realitatea într-un demers global asemănător ( păstrând proporțiile desigur) celui al omului de știință, fără să separe şi să includă cele constatate în domenii disparate.

      Constatările și experimentele în domeniu recomandă integrarea predării științelor ca un fel de principiu natural al învățării.

   

          Predarea integrată a cunoscut o extensie relativ rapidă, în primul rând datorită faptului că răspunde unor preocupări privind natura științei. Predarea integrată se dovedește a fi o soluție pentru o mai bună corelare a științei cu societatea, cultura, tehnologia.

            În învățământul modern este tot mai evidentă necesitatea instruirii integrate. Ca o dovadă că acest demers educativ a stârnit curiozitate se desfășoară activități de acest fel cu copiii în grădinițe.

AUTISMUL - incapacitate de interrelationare.

     Conștiința reprezintă capacitatea de a produce judecăți asupra intențiilor şi actelor noastre. Conștiința este intuiția pe care o are spiritul despre percepțiile şi actele sale. Conștiința este „intenționalitate”, adică este îndreptată spre ceva din afara noastră.

Interpretarea este competenta care le permite primatelor să atribuie atitudini, intenţii, sentimente minților. „Citirea” altor minți este de fapt empatizarea.

Empatia poate fi definită din punct de vedere psihanalitic ca un proces al unei identificări scurte prin care, cu o fantezie conștientă sau necoștientă, cineva s-ar contopi pe  sine cu o altă persoană pentru a înțelege și împărtăși  sentimentele şi atitudinile acestuia.

În mod normal oamenii empatizează unii cu ceilalți. Își înțeleg trăirile, gîndirea, modul de acțiune unii altora. Dar exista şi ființe care nu pot empatiza, care nu dispun de un organ mental. Acești oameni se numesc autiști. Ei nu pot comunica. Prin urmare nu se pot integra în societate. Dacă nu pot lega prietenii pentru ca nu pot fi capabili să empatizeze sau să interpreteze reacțiile, atitudinile celorlalți atunci se pune întrebarea dacă devin anxioși, dacă trăiesc sentimente de însingurare, de alienare, de angoasa.

Comunicarea este esența sociabilității. Ea reprezinta actul prin care oamenii şi alte viețuitoare își fac cunoscute existența, intențiile, dau știri, informează, schimba mesaje transmițând într-un sens sau mai multe sensuri în scopul conviețuirii şi uneori doar informării.

Autiștii nu sunt parte integranta a societății. Dificultatea lor de înțelegere a celorlalte minți îi plasează în exteriorul grupurilor, asociațiilor. În varianta Asperger, autiștii nu pot interacționa social, dar pot stăpâni limbajul şi pot trece testele de inteligență la nivel mediu şi peste medie.

În varianta Rett, autiștii şi-au pierdut deprinderile dobândite între unu şi patru ani şi deprinderea de a folosi mâinile, prin dereglarea semnificativă a unor comportamente.

Dezvoltarea mentală a unui individ care trăiește în afara unei ambianțe lingvistice datorită strânsei legături dintre limbă şi gândire este imposibilă. Cel ce beneficiază de un astfel de mediu poate evolua normal chiar şi atunci când el nu vorbește.

Situația autismului demonstrează contrariul acestei prepoziții că individul care trăiește într-un mediu lingvistic se dezvolta mental. Autiștii nu pot adopta o atitudine intențională.

Atitudinea intențională este modul de interpretare comportamental al unei entități, tratând-o ca şi cum ar fi un agent rațional, care a determinat „alegerea acțiunii” , luând în „considerare” , „convingerile” şi „dorințele” sale.

Organismul este un sistem intențional asupra căruia se pot face predicții. Autistul nu poate face predicții. El nu poate explica ce se întîmplă în mintea sa, nu poate introspecta, nu poate analiza nici trăirile proprii nici pe cele ale celorlalți.

Autiștii sunt un model de virtute. Ei nu pot minți, înșela, pretinde. Ei se înstrăinează, nu pot comunica, nu se pot amuza, flecari , sau juca.

Individul dispune de mijloace de exprimare sonora nearticulata ca rasul, oftatul, tusea semnificativa precum si foarte multe semnale acustice cu înțeles bine determinat pentru care nu exista o denumire.

Bătaia pe umăr, strângerea mîinii, îmbrățișarea, pălmuirea, sărutul şi altele constituie elemente de limbaj tactil tot aşa cum putem descoperii elemente de comunicare cromatica în exteriorizarea sentimentelor de rușine sau manie, prin modificarea culorii obrazului.

Deși mult mai puțin conștientizate, exista şi la om forme de comunicare chimică şi electrică, pe unele dintre acestea  bazându-se multe afinități şi antipatii neexplicate dintre indivizi, rase şi populații.

Importanța mijloacelor de comunicare gestuală a fost subliniata încă din antichitate in contextul oratoriei, care a acordat o atenție deosebită funcției persuasive a gesticii.

Autiștii nu înțeleg semnele, limbajul non-verbal al oamenilor normali sau a celor ce nu suferă de aceasta deficienta.

În teatru, relația fundamentala este cea dintre personaj şi spectator. Buna funcționare a mijloacelor kinezice şi proxemice de exprimare joacă un rol esențial. Actorul este obligat, pe de o parte, să-şi supradimensioneze gestica şi mimica spre a le face perceptibile de la distanță şi pe de  alta parte să-şi subordoneze jocul de scena unui cod al expresiei faciale şi corporale accesibile publicului în condiții socio-istorice determinate.

Autiștii nu  pot interpreta gesturile, mimica acestora. Ei nu pot simula faptul ca sunt altcineva. Ei  nu pot empatiza cu celalalt. Nu pot simți durerea sau suferința celuilalt. Trebuie sa studiem viata ființelor şi nu creierul lor. Dacă observăm suferința oamenilor, studiindu-le comportamentul, știm ce se afla şi-n creierul lor.

Biologic, omul are un creier mai evoluat ca al celorlalte animale, dar regulile biologice controlează şi comportamentul omului. Spre deosebire de celelalte animale, omul se deosebește prin aceea ca poseda mai multe semnale non-verbale ereditare sau educate.

Procesul de obținere, prin imaginație, a noului implica interacțiuni cu toate componentele sistemului psihic uman, cum ar fi: dorințele, aspirațiile, profunzimea înțelegerii, orientările dominante, trăirile profunde ale evenimentelor, experiența proprie, dinamica temperamentală întreaga personalitate. Astfel produsul imaginativ exprimă personalitatea, originalitatea acesteia şi este el însuși original, fie în raport cu experiența, fie cu cea socială.

Autiștii sunt ființe fără imaginație, fără personalitate. Nu se poate vorbi în cazul lor de conștiință, de intenționalitate sau de predicții. Nu pot fi considerați ființe sociale.