Crativitatea

     Societatea noastra este vital interesata in dezvoltarea si afirmarea in proportii de masa a personalitatilor creatoare. Exista in epoca noastra un interes general si crescand referitor la actul creatiei, la procesele care îi stau la baza, la modul in care poate fi depistata si cultivata creativitatea. 

       Irwing Taylor (1959), cercetator in domeniul psihologiei sociale a analizat peste 100 de definitii ale creativitatii si a pus in evidenta 5 NIVELE de creativitate. El a sugerat ca creativitatea variaza in adancime si amploare mai degraba decat ca tip. Astfel, ar fi eronat sa facem deosebiri (desigur din punct de vedere psihologic) intre creatia stiintifica si cea artistica, deoarece creativitatea implica o abordare a problemei sub aspect mult fundamental decat cel accidental, al formatiei profesionale.

     Primul nivel il constituie CREATIA EXPRESIVA ce poate fi exemplificata de desenele spontane ale copiilor. Este vorba de forma fundamentala a creativitatii si necesara pentru aparitia mai tarziu a unor nivele superioare. Ea implica o expresie independenta, in care indemanarea, originalitatea si calitatea produsului nu sunt importante. La nivelul urmator al CREATIEI PRODUCTIVE exista o tendinta de a restrange si a controla jocul liber si de a imbunatatii tehnica; produsele obtinute pot sa nu fie cu totul diferite de acelea ale celorlalti oameni. La nivelul CREATIEI INVENTIVE - inventia si descoperirea sunt caracteristicile cele mai importante care implica flexibilitatea in perceperea unor relatii noi si neobisnuite intre partile care inainte erau separate. CREATIA INOVATOARE este cel de-al patrulea nivel care se intalneste la putini subiecti. Ea inseamna o modificare semnificativa a fundamentelor sau principiilor care stau la baza unui intreg domeniu de arta sau stiinta. Forma cea mai inalta a puterii creatoare este CREATIVITATEA EMERGENTIVA in care un principiu total nou sau o ipoteza noua apare (emerge) la nivelul cel mai profund si mai abstract.

    In afara problemelor de nivel, mai poate fi abordata si problema ariilor de comportament uman carora li se poate aplica o definitie. De ex., cat de intemeiat este a vorbi despre creatie la nivelul relatiilor umane? O gospodina, o mama, o sotie, care ofera o viata sigura si fericita familiei sale, poate fi creatoare?, desi nu e cu putinta sa evaluam un produs care nu e tangibil. Pentru intregirea sferei notiunii creativitatii, alti cercetatori exploreaza aspecte ale procesului de creatie si ale produsului sau. Astfel, Graham Wallas, extinzand analiza lui Helmoholtz - despre ceea ce pare sa aiba loc in general in timpul procesului de creatie - a sugerat existenta a 4 etape: prepararea, incubatia, iluminarea si verificarea. Prepararea implica constiinta ca exista o problema si, desigur, culegerea unor informatii legate de ea; incubatia implica o perioada de asteptare in care problema ramane "nedestelenita" pana in momentul iluminarii, cand apare pe neasteptate o strafulgerare pe baza careia este rezolvata problema, dupa care, urmeaza verificarea, un proces de punere la punct, un gen de revizuire.

        Asadar, ca o definitie cat mai cuprinzatoare putem admite ca:

         CREATIVITATEA ESTE ACTIVITATEA CONJUGATA A TUTUROR FUNCTIILOR PSIHICE ALE PERSOANEI (INTELECTUALE, AFECTIVE SI VOLITIVE), CONSTIENTE SI INCONSTIENTE, NATIVE SI DOBANDITE, DE ORDIN BIOLOGIC, PSIHOFIZIOLOGIC SI SOCIAL IMPLICATA IN PRODUCEREA NOULUI SI ORIGINALULUI.

Agresivitatea

   Comportamentul agresiv a fost studiat îndelung de multe persoane, care au încercat să găsească cauzele şi chiar să prevină diferitele stări care cauzează  aceste stări de agresivitate. În următoarele rânduri eu îmi voi exprima opinia şi experinţele mele legate de comportamentul agresiv şi de cei care adoptă acest mod de comportare socială.

  Conform definiţiei din dicţionar, agresivitatea este un comportament distructiv şi violent orientat spre persoane, obicte sau spre sine. Există şi o agresivitate calmă, nonviolentă dar întotdeauna agresivitatea semnifică atac, ofensivă, ostilitate, punere în primejdie sau chiar distrugere a obiectului ei. Agresivitatea se găseşte şi la animale dar acestea o fac sub imperiul nevoii de hrană, nu ca omul care o face din tendinţa competitivă.

         Agresivităţii i-a fost acordată o origine ereditară sau instinctivă, dar această teză a fost contrazisă, observându-se atât la animale cât şi la om că agresivitatea este un rezultat al învăţării, al modelării comportamentului în funcţie de mediul de dezvoltare. Dar, unii cercetători au descoperit o aşa zisă genă a agresivitaţii, care se transmite de la tată. Să fie oare acesta motivul pentru care suntem agresivi, dar acele persoane care sunt paşnice, nu au această genă a agresivităţii?  Mediul de dezvoltare îşi pune şi acesta o amprentă serioasă asupra comporatmentului, de exemplu un copil creşte într-o familie în care mama şi tatăl sunt ambii alcoolici, se ceartă şi se bat.  Probabilitatea ca acest copil să aibă acelaşi comportament când va deveni adult este foarte mare. Acesta va avea un comportament agresiv faţă de lumea ce-l înconjoară fiindcă a fii violent şi destructiv faţă da el şi faţă de ceilalţi este modul lui de a-şi exprima frustarea  ce a acumulat-o pe parcursul vieţii.

             Oamenii pot fii agresivi din mai multe motive:

 ● dorinţa de a fi cel mai „tare”, de exmplu cunosc pe cineva care dacă nu se dă el mare şi nu se simte superior faţă de persoana de lângă el, acesta devine agresiv;

● agresivitatea faţă de lucrurile care nu le sunt pe plac şi agresivitatea colectivă , pentru aceste două agresivităţi citiţi exemplul următor: bătăile de pe stadioane, care sunt între tabere diferite, fiind îndreptate asupra lucrurilor care nu le sunt pe plac, echipa adversă; în aceste bătăi sunt implicaţi mai toţi suporterii, aceştia împărtaşind agresivitatea şi dorinţa de a sării la bătaie a intregii mulţimi;

● agresivitatea datorată frustărilor sexuale sau de altă natură;

● agresivitatea legată de băutură sau consum de droguri;

           Această agresivitate poate duce la bătăi, vătămări corporale foarte grave şi chiar până la crime.

        Toată lumea este agresivă dar nu aşa tot timpul, ci atunci când suntem supăraţi, frustarţi, sau atunci când cineva ne ameninţă propietatea, agresivitatea prinde proporţii, şi de aceea în cazurile grave ar trebuii apelat la un ajutor profesionist, la psihoterapie.

Predarea integrata

Între experiențele consacrate de organizare a conținuturilor învățământului pot fi catalogate ca inovații abordarea interdisciplinară, predarea integrată a cunoștințelor, organizarea modulară, învățarea asistată de calculator.

            Predarea integrată a cunoștințelor este considerată o metodă, o strategie modernă, iar conceptul de activitate integrată se referă la o activitate în care se abordează metoda în predarea – învățarea cunoștințelor.

            Această manieră de organizare a conținuturilor învățământului este oarecum similară cu interdisciplinaritatea, în sensul că obiectul de învățământ are ca referința nu numai o disciplină științifica, ci o tematică unitară, comună mai multor discipline.

            De multe ori se fac confuzii între conceptele de organizare interdisciplinară şi organizare integrată. Din punctul de vedere al cunoașterii, deosebirea dintre cele două constă în aceea că interdisciplinaritatea identifică o componentă a mediului pentru organizarea cunoașterii, în timp ce integrarea ia ca referință o idee sau un principiu integrator care transcede granițele diferitelor discipline și grupează cunoașterea în funcție de noua perspectivă, respectiv temă.

            În pofida unor experiențe întreprinse și a numeroase reuniuni, colocvii și conferințe internaționale ce i-au fost consacrate, predarea integrată a cunostințelor nu poate fi definită ușor și nici suficient de riguros în același timp. Aceasta datorită faptului că este o noțiune dinamică care suferă mereu modificări.

            Termenul utilizat cel mai frecvent este cel de predare integrată a științelor: această denumire vrea să sugereze faptul că este o strategie ce presupune reconsiderări radicale nu numai în planul organizării conținuturilor, ci și în „ambianța” predării și învățării.

            Predarea integrată a științelor se fundamentează pe două sisteme de referință:

-          unitatea științei;

-          procesul de învățare la copil.

Ideea despre unitatea științei se bazează pe postulatul că universul însuși prezintă

o anumită unitate care impune o abordare globală. În concepția unor specialiști această viziune unificatoare asupra științei se va solda cu un cod de legi și teorii logice legate între ele, ce vor explica ansamblul fenomenelor. În virtutea celuilalt sistem de referință – particularitățile procesului de învățare la copil – se consideră că, cel puțin în fazele inițiale, acesta are tendința naturală de a aborda realitatea într-un demers global asemănător ( păstrând proporțiile desigur) celui al omului de știință, fără să separe şi să includă cele constatate în domenii disparate.

      Constatările și experimentele în domeniu recomandă integrarea predării științelor ca un fel de principiu natural al învățării.

   

          Predarea integrată a cunoscut o extensie relativ rapidă, în primul rând datorită faptului că răspunde unor preocupări privind natura științei. Predarea integrată se dovedește a fi o soluție pentru o mai bună corelare a științei cu societatea, cultura, tehnologia.

            În învățământul modern este tot mai evidentă necesitatea instruirii integrate. Ca o dovadă că acest demers educativ a stârnit curiozitate se desfășoară activități de acest fel cu copiii în grădinițe.