AUTISMUL - incapacitate de interrelationare.

     Conștiința reprezintă capacitatea de a produce judecăți asupra intențiilor şi actelor noastre. Conștiința este intuiția pe care o are spiritul despre percepțiile şi actele sale. Conștiința este „intenționalitate”, adică este îndreptată spre ceva din afara noastră.

Interpretarea este competenta care le permite primatelor să atribuie atitudini, intenţii, sentimente minților. „Citirea” altor minți este de fapt empatizarea.

Empatia poate fi definită din punct de vedere psihanalitic ca un proces al unei identificări scurte prin care, cu o fantezie conștientă sau necoștientă, cineva s-ar contopi pe  sine cu o altă persoană pentru a înțelege și împărtăși  sentimentele şi atitudinile acestuia.

În mod normal oamenii empatizează unii cu ceilalți. Își înțeleg trăirile, gîndirea, modul de acțiune unii altora. Dar exista şi ființe care nu pot empatiza, care nu dispun de un organ mental. Acești oameni se numesc autiști. Ei nu pot comunica. Prin urmare nu se pot integra în societate. Dacă nu pot lega prietenii pentru ca nu pot fi capabili să empatizeze sau să interpreteze reacțiile, atitudinile celorlalți atunci se pune întrebarea dacă devin anxioși, dacă trăiesc sentimente de însingurare, de alienare, de angoasa.

Comunicarea este esența sociabilității. Ea reprezinta actul prin care oamenii şi alte viețuitoare își fac cunoscute existența, intențiile, dau știri, informează, schimba mesaje transmițând într-un sens sau mai multe sensuri în scopul conviețuirii şi uneori doar informării.

Autiștii nu sunt parte integranta a societății. Dificultatea lor de înțelegere a celorlalte minți îi plasează în exteriorul grupurilor, asociațiilor. În varianta Asperger, autiștii nu pot interacționa social, dar pot stăpâni limbajul şi pot trece testele de inteligență la nivel mediu şi peste medie.

În varianta Rett, autiștii şi-au pierdut deprinderile dobândite între unu şi patru ani şi deprinderea de a folosi mâinile, prin dereglarea semnificativă a unor comportamente.

Dezvoltarea mentală a unui individ care trăiește în afara unei ambianțe lingvistice datorită strânsei legături dintre limbă şi gândire este imposibilă. Cel ce beneficiază de un astfel de mediu poate evolua normal chiar şi atunci când el nu vorbește.

Situația autismului demonstrează contrariul acestei prepoziții că individul care trăiește într-un mediu lingvistic se dezvolta mental. Autiștii nu pot adopta o atitudine intențională.

Atitudinea intențională este modul de interpretare comportamental al unei entități, tratând-o ca şi cum ar fi un agent rațional, care a determinat „alegerea acțiunii” , luând în „considerare” , „convingerile” şi „dorințele” sale.

Organismul este un sistem intențional asupra căruia se pot face predicții. Autistul nu poate face predicții. El nu poate explica ce se întîmplă în mintea sa, nu poate introspecta, nu poate analiza nici trăirile proprii nici pe cele ale celorlalți.

Autiștii sunt un model de virtute. Ei nu pot minți, înșela, pretinde. Ei se înstrăinează, nu pot comunica, nu se pot amuza, flecari , sau juca.

Individul dispune de mijloace de exprimare sonora nearticulata ca rasul, oftatul, tusea semnificativa precum si foarte multe semnale acustice cu înțeles bine determinat pentru care nu exista o denumire.

Bătaia pe umăr, strângerea mîinii, îmbrățișarea, pălmuirea, sărutul şi altele constituie elemente de limbaj tactil tot aşa cum putem descoperii elemente de comunicare cromatica în exteriorizarea sentimentelor de rușine sau manie, prin modificarea culorii obrazului.

Deși mult mai puțin conștientizate, exista şi la om forme de comunicare chimică şi electrică, pe unele dintre acestea  bazându-se multe afinități şi antipatii neexplicate dintre indivizi, rase şi populații.

Importanța mijloacelor de comunicare gestuală a fost subliniata încă din antichitate in contextul oratoriei, care a acordat o atenție deosebită funcției persuasive a gesticii.

Autiștii nu înțeleg semnele, limbajul non-verbal al oamenilor normali sau a celor ce nu suferă de aceasta deficienta.

În teatru, relația fundamentala este cea dintre personaj şi spectator. Buna funcționare a mijloacelor kinezice şi proxemice de exprimare joacă un rol esențial. Actorul este obligat, pe de o parte, să-şi supradimensioneze gestica şi mimica spre a le face perceptibile de la distanță şi pe de  alta parte să-şi subordoneze jocul de scena unui cod al expresiei faciale şi corporale accesibile publicului în condiții socio-istorice determinate.

Autiștii nu  pot interpreta gesturile, mimica acestora. Ei nu pot simula faptul ca sunt altcineva. Ei  nu pot empatiza cu celalalt. Nu pot simți durerea sau suferința celuilalt. Trebuie sa studiem viata ființelor şi nu creierul lor. Dacă observăm suferința oamenilor, studiindu-le comportamentul, știm ce se afla şi-n creierul lor.

Biologic, omul are un creier mai evoluat ca al celorlalte animale, dar regulile biologice controlează şi comportamentul omului. Spre deosebire de celelalte animale, omul se deosebește prin aceea ca poseda mai multe semnale non-verbale ereditare sau educate.

Procesul de obținere, prin imaginație, a noului implica interacțiuni cu toate componentele sistemului psihic uman, cum ar fi: dorințele, aspirațiile, profunzimea înțelegerii, orientările dominante, trăirile profunde ale evenimentelor, experiența proprie, dinamica temperamentală întreaga personalitate. Astfel produsul imaginativ exprimă personalitatea, originalitatea acesteia şi este el însuși original, fie în raport cu experiența, fie cu cea socială.

Autiștii sunt ființe fără imaginație, fără personalitate. Nu se poate vorbi în cazul lor de conștiință, de intenționalitate sau de predicții. Nu pot fi considerați ființe sociale.

Antoine de Saint - Exupery spunea:

   "Dacă ţi-aş da o avere neaşteptată, o moştenire - să zicem - cu ce te-aş ajuta să te dezvolţi? 
    Dacă ţi-aş dărui perla neagră din fundul mării fără ceremonialul scufundărilor, cu ce aş contribui la dezvoltarea ta? 
    Nu te vei dezvolta decât pe măsura a ce transformi, căci tu eşti sămânţa! "

Ce cred copiii despre cuvinte

    

  Chiar dacă folosesc în mod adecvat cuvintele, copiii înţeleg altfel funcţia cuvântului. Pentru copil, cuvântul nu este o denumire, o etichetă a ceva, ci o proprietate a acelui ceva, obiect sau fiinţă:

     

  "Cuvântul şi structura lui sonoră sunt percepute de copil ca fiind o parte a obiectului sau o însuşire a lui, inseparabilă de alte însuşiri" (L.S.Vâgotsky).

       La vârsta preşcolară, copilul explică numele lucrurilor prin intermediul însuşirilor: vaca se cheamă vacă deoarece are coarne, automobilul se numeşte aşa pentru că nu este animal. 

       Numele este perceput drept o însuşire a obiectului, astfel încât, aplicat unui alt obiect îl transformă pe acesta; de exemplu, vaca să o denumim cerneală, iar cerneala  să o denumim vacă este un lucru absolut imposibil pentru că cerneala o folosim când scriem, iar vaca ne dă lapte.

Depresia la prescolari

      Copilăria ar trebui să fie un moment de fericire fără griji şi descoperire. Deci, atunci când medicii încep să vorbească despre depresie printre prescolari, nu e de mirare că diagnosticul este întâmpinat cu seriozitate si ingrijorare. Este într-adevăr posibila  diagnosticarea unei astfel de afectiuni la un copil, la o varsta asa frageda? Şi este diagnosticul de depresie clinica la prescolari unul corect? Sunt copiii prea imaturi, prea schimbători, prea temperamentali pentru a fi etichetati cu un astfel de diagnostic?

      Depresia la preşcolari poate fi considerata o afecţiune aparte, una care poate ridica probleme părinţilor, cadrelor didactice si nu in ultimul rand copiilor, asemeni tulburarilor de atenţie si hiperactivitate (ADHD) sau tulburărilor de opoziţie sfidatoare (ODD).

      Cât de timpurie se poate manifesta depresia? Raspunsul, conform cercetărilor recente, pare a fi: mai devreme decât te poti aştepta! Astazi o serie de psihiatrii si psihologi preocupati de problemele de dezvoltare ale copilului sustin ca depresia se manifesta la copii si tineri - 2 din 3 copii sufera de o astfel de afectiune la un moment dat. Joan Luby, profesor universitar in Psihologia copilului, de la Universitatea de Medicina din Washington, spunea "The idea is very threatening" ("Rezultatul este foarte ingrijorator"). Pe parcursul dezvoltarii copilului, depresia netratata si nesupravegheata "macina" incet individul atat din punct de vedere psihic (timiditate, frica, lipsa dorintei de afirmare, comportament ofensiv sau defensiv, etc.), cat si fizic (aparitia problemelor cardiace, tulburari de intelect sau de vorbire, etc.).
      Printre cauzele unei depresii in randul prescolarilor putem aminti:
- marginalizarea copilului printre membrii familiei sau ai grupului de joaca;
- conflictele dintre parinti sau ceilalti membrii ai familiei;
- atitudinea autoritaea a parintilor fata de copii;
- viciile parintilor (alcool, tutun, droguri);
- neglijenta din partea parintilor in ceea ce priveste problemele copiilor;
- lipsa prietenilor de joaca;
- izolarea fata de unii prieteni, fata de unele rude;
- inadaptarea la mediul institutionalizat;
- medicamentele, substantele toxice administrate accidental sau la intamplare.
      Inainte de a vorbi de terapie si consiliere in cazul unei depresii in randul prescolarilor, este bine sa se aminteasca faptul ca un mediu familiar adecvat, in care copilului sa i se acorde atentia cuvenita micsoreaza riscul aparitiei unei astfel de tulburari. Atata timp cat parintele comunica, sustine si se ocupa de educarea si formarea copilului de la varste foarte fragede, tulburarile de comportament si depresiile pot fi evitate. De asemenea, mediul educational institutionalizat trebuie sa raspunda nevoilor individuale ale copilului si sa ii dezvolte laturi precum personalitatea, imaginatia, creativitate, sa ii formeze deprinderi motrice si mai tarziu sa il orienteze scolar si profesional.
     Depresia in sine nu este o boala, ci o tulburare psihic-comportamentala; Asadar, remedeierea sau controlul ei tine de psihologi in colaborare cu psihiatrii (pentru cazurile mai grave). Totodata trebuie precizat faptul ca parintii trebuie sa participe la sedintele de terapie si consiliere.

Despre copil si copilarie

      Copilăria este un tărâm magic. Nu ştim când şi unde începe şi nu ştim când şi unde se termină.  Copilăria este o lume fermecată, duioasă, dulce, lină, în care orice se poate întamplă. Orice! Este vârsta la care suntem cel mai aproape de Dumnezeu şi de toate tainele existenţei.  Ne putem întâlni oricând cu balaurul cu şapte capete, cu zgripţuroaica cea haină, putem fi vrăjitori, eroi din filme sau benzi desenate, putem vizita orice loc din lume cu ochii minţii şi să credem cu tărie că am fost acolo cu adevărat...
     Copilăria este singurul moment al vieţii în care trăim totul la maximă intensitate, în care plângem şi râdem în aceeaşi zi, în care ne supărăm şi iertăm după câteva momente,  în care suntem singuri şi totodată cu toată lumea. 

   Când începe şi când se termină copilăria?

                                                             Nu ştim. 

 

Este de datoria noastră să le spunem poveşti, să le asezam cartea în  mână şi să-i îndemnăm să citească, să le vorbim despre frumos şi bine, despre păsări şi fluturi. Vom ajunge la o vârstă la care vom dori să aruncăm peste umăr un pumn de speranţe, pentru a înflori sub mângâierea zânelor cu trup de mărgean şi a piticilor cu bărbi de cleştar, spre a le putea vorbi nepoţilor noştri despre o copilărie cum

n-a mai fost!

Somnul

Somnul este o necesitate primordiala, chiar daca ne rapeste o treime din viata. El se dovedeste tot atat de neinlocuit precum aerul, apa si hrana. Lipsa de somn ucide chiar mai repede decat lipsa hranei. Daca un caine moare dupa 14 zile de stare treaza continua, experientele au demonstrat ca dupa 100 pana la 200 de ore de lipsa de somn, omul prezinta dereglari importante la nivelul intregului organism. Astfel, se fac simtite modificari ale tensiunii arteriale, respiratiei, atentiei, batailor inimii. In ceea ce priveste durata somnului, ea difera de la o varsta la alta. Daca la noul nascut este de douazeci de ore, la adult se ajunge la sapte-opt ore. De asemenea, se schimba si ritmul somnului. Se trece de al ritmul polifazic al sugarului la firescul somn de noapte al celor mari. Exista insa si exceptii; Pliniu cel Tanar si Victor Hugo dormeau doar doua-trei ore pe noapte. Aceasta demonstreaza, in ultima instanta ca nu toti oamenii au un somn egal. Unii dintre noi avem insomnii mari cu componente psihopatice sau organice, pe cand altii au insomnii simple, cu nopti “bune” si nopti “rele”.
  Tulburari ale somnului, cel mai des intalnite, pot aparea sub forma unor hipersomnii, adica a unei tendinte irezistibile de a dormi. Este cazul narcolepsiei, caracterizata prin crize brusce de somn fara vise si treziri brusce, cand bolnavul pierde complet notiunea timpului; Mai grava se dovedeste cataplexia, o alta forma de hipersomnie, care se caracterizeaza prin halucinatii hipnogene frecvente; Sa nu uitam somnambulismul, aceasta manifestare paradoxala nocturna, asupra careia nu s-a format inca o conceptie unanim admisa.

Tulburarile de limbaj

    “Limbajul este o activitate verbala, de comunicare prin intermediul limbii: una dintre formele activitatii comunicative ale omului”.

      Asupra individului uman actioneaza o multime de factori, dintre care unii sunt nocivi. Acestia pot influienta negativ dezvoltarea sa, dar organismul are o anumita rezistenta ce ii permite o evolutie normala si numai in anumite conditii de fragilizare generala sau partiala, acestia determinand dereglari psihice. Pentru acestea, se impune o analiza globala a principalelor categorii de factori care pot influenta negativ dezvoltarea limbajului si care pot determina oricare disfunctie de limbaj.

     Cauzele care determina handicapuri de limbaj pot actiona in trei etape diferite: in perioada intrauterina a dezvoltarii fatului, in timpul nasterii si dupa nasterea individului. Dintre cauzele care pot actiona in timpul sarcinii, citam: diferitele intoxicatii si infectii, bolile infectioase ale gravidei, incompatibilitatea factorului PH, carentele nutritive, traumele mecanice care lezeaza fizic organismul fatului, traumele psihice suferite de gravida, incepand cu neacceptarea psihica a sarcinii si terminand cu trairea unor stresuri, framantari interioare, spaime care isi pun pecetea asupra dezvoltarii functionale a fatului. Din categoria cauzelor care actioneaza in peroada nasterii le mentionam pe urmatoarele: nasterile grele si prelungite care pot provoca leziuni ale sistemului nervos central, asfixiile ce pot determina hemoragii la nivelul scoartei cerebrale, diferite traume fizice, cum ar fi lovirea capului de oasele pelviene, accidentele mecanice, etc.

     In genere tulburarile de pronuntie-articulatie au frecventa cea mai mare la copii cat si la adulti. Dintre acestea, dislalia este cu atat mai des intalnita cu cat varsta subiectilor este mai mica. Unele tulburari de comportament usoare dispar odata cu inaintarea in varsta a copilului ca urmare a maturizarii sistemelor cerebrale si a aparatului fono-articulator. Cele care nu dispar au o tendinta de a se consolida in deprinderi negative de articulatie la varsta tineretii. Se poate considera existenta unei dislalii cu semnificatia defectologica dupa circa 3-4 ani de varsta ai copilului, iar pana la aceasta varsta dislalia este de natura fiziologica, ceea ce inseamna ca exista o insuficienta dezvoltare a aparatului fono-articulator si a sistemelor cerebrale implicate in procesul vorbirii. Dupa parcurgerea acestei etape, sistemele care participa la realizarea vocii sunt suficient de dezvoltate pentru emiterea corecta, iar existenta dislaliei se datoreste unora din cauzele enumerate. Dar tulburarile de pronuntie-articulatie pot aparea si la varstele tineretii sau chiar adulte, daca la fondul unei fragilizari a sistemului nervos central actioneaza o etiologie nefasta.

    

Fericirea

Cineva zice: „Astăzi am luat un 10 … sunt fericit”, „Sunt fericită că mi-am revăzut mama” „Radiază de fericire”, „În sfârşit va fi fericit”, „Fericirea ei este contagioasă” etc. Acestea sunt numai câteva din sintagmele care nu mai reprezintă o noutate şi pe care, poate, noi înşine le-am folosit pentru a arăta o stare sufletească plăcută sau pentru a exprima un lucru care a avut o influenţă pozitivă asupra noastră. Ei bine, simplul fapt că se dă o cauză sigură fericirii este o dovadă că nu este vorba de adevărata fericire, de „fericirea pură”; căci adevărata fericire este o fericire fără cauză.


Sunt fericită şi nu ştiu de ce. Găsesc că este minunat să trăiesc, să vorbesc, să zâmbesc … Nimic nu a provocat această stare; niciun cadou, nici faptul că am avut o reuşită pe plan profesional sau sentimental, niciun bun material … Sunt fericită pentru că ceva vine să se adauge de sus, „din senin”, un element spiritual, precum o apă care curge din cer. Poate am auzit de multe ori „sunt aşa de fericit că mi-am cumpărat în sfârşit casa pe care mi-o doream” sau „am doi copii, mă simt cel mai fericit om de pe Planetă”; Ei bine, eu cred că adevărata fericire nu depinde de niciun obiect, de nicio posesiune sau de o reuşită premeditată – ea vine ca o stare de bine provenită din „nu ştiu ce anume”, care pune stăpânire pe noi fără a ţine seamă de ceea ce se petrece în jurul nostru. Poate astăzi am avut o zi foarte grea, poate nu mi-a mers bine deloc, însă faptul că găsesc lucrurile minunate şi nu le ştiu cauza face din mine ceea ce se numeşte „un om fericit”. Iată adevărata fericire.